Publicat de Nelu Sabău | | Posted On joi, 13 august 2009 at 05:34
Manuscrisele de la Marea Moartă
Acum 50 de ani în câteva peşteri din deşertul Iudeii nu departe de ţărmul de nord-vest al Mãrii Moarte au fost descoperite întâmplãtor strãvechi manuscrise religioase, texte în parte cu caracter canonic dar şi apocrife, cunoscute astãzi sub denumirea de Manuscrisele de la Marea Moartã. Aceastã descoperire a fost consideratã cea mai importantã de acest fel, de la descoperirea în 1844 si în 1859 a tezaurului de manuscrise aflate în mânãstirea Sfânta Ecaterina de pe Muntele Sinai.
Descoperirea primelor manuscrise în deşertul Iudeii a fost pur întâmplãtoare. În primãvara anului 1947 sau poate chiar 1945, nu se ştie cu precizie nici data nici împrejurãrile când a avut loc aceastã descoperire epocalã, beduinii din deşertul Iudeii pãşteau caprele şi oile în regiunea Wadi Qurman. Un tânãr beduin, Mohamed eb-Dib (Mohamed Lupul) cãutând o caprã rãtãcitã de restul turmei a descoperit într-una din multele peşteri rãspândite în zonã, nişte suluri din piele scrise în ebraicã şi care mai târziu s-au dovedit a avea o vechime de peste 2000 de ani.
De la descoperirea lor de cãtre pãstorii beduini manuscrisele au avut parte de o viaţã, am putea spune plinã de aventuri, trecând de la un proprietar la altul, devenind obiecte de tranzacţie comercialã sau lãsate în aşteptare pentru descifrare sau comercializare.
Evenimentele legate de aceste manuscrise se desfãsoarã în jurul a trei instituţii situate în oraşul Ierusalim: mãnãstirea siro-iacobitã de rit monofizic ( biserica siro-iacobitã este o ramurã a creştinismului care nu recunoaşte dogma oficialã creştinã despre dubla natură,umanã şi divinã, a lui Iisus, ci numai pe cea divinã), Şcoala Americanã de Studii Orientale şi Universitatea din Ierusalim.
Astfel în 1947 câţiva pãstori din tribul taamnirilor veniţi la Bethleem pentru a-şi vinde produsele şi a-şi cumpãra mãrfurile necesare au oferit spre vânzare, unui anticar, câteva manuscrise pe pergamnet, pentru o sumã modestã. Acesta a refuzat şi atunci beduinii s-au adresat unui negustor care avea şi un atelier de cizmãrie, pentu cumpãrarea bucãţilor de piele. Acest negustor, Halila Iskander, cunoscut şi sub numele de Kando, fiind membru al comunitãţii siro-creştine a realizat cã se afla în faţa unor manuscrise vechi şi îl înstinţeazã pe mitropolitul bisericii, Mar Atanasie, care era şi stareţul mãnãstirii Sfântul Marcu. Acesta nu cunoştea limba manuscriselor dar şi-a dat seama că sunt foarte valoroase pentru cã ele proveneau din regiune Qurman, regiune nelocuitã de secole, fapt ce oferea garanţia vechimii lor. Stareţul a vrut sã ia legãtura cu beduinii dar taamirii plecaserã.
Un timp nu s-a mai auzit nimic despre aceste manuscrise, dar Kando, negustorul a cãrui prãvãlie era cãutatã de beduini, a fost înştiinţat sã-i anunte pe pãstori cã stareţul era interesat de cumãrarea bucãţilor de piele.
Astfel s-a reuşit cumpãrarea unora dintre aceste manuscrise, unele de cãtre stareţul Atanasie iar altele, mai puţine de cãtre profesorul Sukenik de la Universitatea din Ierusalim, în total şapte suluri.
Douã dintre suluri cuprindeau fragmenete ale aceluiaşi manuscris aşa-numitul Statut al comunitãţii iar printre celelalte se afla textul complet al Cãrţii prorocului Isaia. De pe un sul prost conservat oamneii de ştiinţã au descifrat numle Lamateh şi l-au intitulat Apocalipsul lui Lamateh, ca mai apoi dupã ce a fost desfãşurat şi restaurat sã primeascã numele de Apocriful Genezei cãci conţinea povestea înfloritã a Cãrtii Facerii din Biblie.
Profesorul Sukenik este cel dintâi care a publicat descrierea primelor manuscrise, în 1948 sub titlul Sulurile tãinuite. Prima editie integralã a textelor celor şapte suluri a apãrut mult mai târziu, dupã moartea profesorului Sukenik, sub îndrumarea elevilor şi colaboratorilor sãi care i-au continuat munca, în special a fiul sãu Ygal Yadin. Au apãrut întâi descrierea primelor şase suluri în ebraicã şi mai apoi al şaptelea în englezã, acestea fiind o micã parte a textelor cunoscute sub numele de „Manuscrisele de la Marea Moartã“.
În decursul timpului stareţul mãnãstirii Sfântul Marcu, Atanasie, înţelegând valoarea adevãratã a manuscriselor a continuat cercetarea peşterilor din deşert cu ajutorul oamenilor mãnãstirii şi deşi a declarat cã nu a mai gãsit nimic, este posibil sã fi gãsit totusi fragmentele ce lipseau din manuscrisele achiziţionate, precum şi alte materiale, pe care mai târziu le-a oferit spre verificarea competentã specialiştilor, pentru a se convinge încã o datã de autenticitatea lor, dar declarând cã aceste manuscrise au fost gãsie în incinta mãnãstirii. Era poate o mãsurã de protecţie, pentru ca acestea sã nu intre în posesia statului pe teritoriul cãruia fuseserã gãsite.
Nu se ştie însã câte manuscrise s-au pierdut în perioada lungã a cãutãrilor de cãtre pãstorii seminomazi care nu ştiau sã le mânuiascã pentru a le proteja şi a nu le deteriora şi pentru care ele reprezentau doar o sursã de venit.
O bunã bucatã de vreme aceste cãutãri de noi manuscrise şi descifrãri ale manuscriselor deja cunoscute au trenat deşi în zonã se gãseau multe institutii ştiinţifice specializate în filologie clasicã şi studii biblice. O explicaţie ar fi frãmântãrile politice ce aveau loc în zonã şi apariţia celor douã state noi, Iordania şi Israel care au împãrţit în douã oraşul Ierusalim şi astfel instituţiile s-au trezit despãrţite unele de altele, comunicarea fiind îngreunatã de problemele politice.
În anii care au urmat de la descoperirea primelor manuscrise au fost cercetate în jur de 300 de pesteri, naturale sau sãpate de mâna omului; multe dintre acestea erau goale. În circa 30 de pesteri s-au gãsit resturi de culturã materialã de interes minor pentru stiinţã dar în alte 11 peşteri din regiunea Qumran şi de la Wabi Murabb’at ca şi în ruinele mãnãstirii Sfântul Sava s-au gãsit depozite de manuscrie de valoare, achizitionate fie de la beduini, fie de la negustori care le cumpãraserã de la pãstorii taamiri.
În total au fost descoperite asemenea mansucrise (precum şi monezi si alte obiecte ) în jur de 40 000 fragmente reprezentând vestigiile a aproximativ 600 de cãrti, scrise în piele (pergamnet), papirus şi tablete de cupru în opt limbi şi dialecte, texte cuprinzând o perioadã de un mileniu( secolul al III-lea î.e.n. – secolul al VII-lea e.n.).
Cele şapte mansucrise din prima pesterã (achizionate în mare parte de stareţul Atanasie şi pe de altã parte de profesorul Sukenik) sunt însã printre cele mai importante.
La studierea manuscriselor descoperite în deşertul Iudeii au participat paleografi, arheologi, filologi istorici, cercetãrori ai artei antice, etc.
Compararea acestor manuscrise cu altele gãsite cam în aceaşi regiune, cu caractere asemãnãtoare, la fel de vechi, precum şi cu alte documente decoperite de-a lungul secolelor poate conduce la concluzia cã manuscrisele ascunse în împrejurimile Mãrii Moarte de comunitatea din Qurman au fost scoase la diferit date, înşiruite de-a lungul secolelor. Se poate însã ca nu fiecare descoperire sã fi fost consemnatã în scris şi nu toate să fi ajuns pânã în zilele noastre. Printre manuscrisele asemãnãtoare putem da exemplu manuscrisele descoperite în 217 în apropiere de Ierihon, de cãtre Origene, teolog vestit al creştinismului primitv, manuscrise conţinând o versiune greacã a Cãrţii Pasalmilor alãturi de alte cãrţi în greacã şi ebraicã, într-un vas de argilã şi scrisoarea mitropolitului nestorian la Seleuciei, Timotheos , miytropolitului Sergios al Elamului în care aratã o întâmplare asemãnãtoare cu cea din Qurman : decoperirea într-o peşterã, lângã Ierihon, de cãtre nişte vânãtori, a unor cãrţi, printre care peste 200 de psalmi ai lui David, unele versete ale Bibliei şi citate din Noul Testament.
Deci se pot trage douã concluzii din descoperirile fãcute. Una ar fi existenţa unei „secte a peşterilor“ în regiune Mãrii Moarte, dovezi în acest sens întinzându-se pe douã milenii, ea fiind atestatã în timpul domniei împãratului Augustus (anul 31 î.e.n – 14 e.n) apoi descoperirea lui Origene din anul 217 a manuscriselor din peşterile de lângã Ierihon, iar în anul 800 mitropolitul Timothes relateazã despre descoperirea unor manuscrise într-o încãpere sãpatã în stâncã şi în fine descoperirea tot în vase de lut a manuscriselor din peşterile din regiunea Qurman, nu departe de Ierihon, a celebrelor Manuscrise de la Marea Moartã.
Altã concluzie este legãtura care ar exista între comunitatea din Qurman şi secta karaimilor. Aceastã ipotezã pare a fi confirmatã de un manuscris din Qurmna care este o versiune mai veche a unui manuscris al karaimilor gãsit înt-o sinagogã din Cairo. Existã asemãnãri evidente între ideologiile comunitãţii din Qurman şi secta iudaicã a karaimilor–care îşi spuneau Fii Bibliei–, care a apãrut în secolul al VIII-lea în Asia Micã, rãspândindu-se apoi în Egipt, Spania, Crimeea, Caucaz, Lituania.
Numele de Qurman nu figureazã în Biblie şi nici în vechea toponimie a Palestinei. Unii cercetãtori sunt de pãrere cã acesta este traducerea arabã a denumirii ebraice Gomora.
Când au fost folosite prima oarã peşterile din regiune nu se ştie. Este sigur cã ele au fost abandonate în anul 70 în timpul rãscoalei împotriva stãpânirii romane. În Iordania pe o terasã de marmurã de lângã Marea Moartã s-au descoperit ruinele unei clãdiri mari, cu multe încãperi, cu construcţii anexe, cisterne, apeducte, precum şi încãperi de copiat manuscrise. Numele arab al locului este Khirbet Qurman adicã ruinele Qurman. S-au descoperit aici 1100 de amfore, în apropiere un cimitir cu 1000 de morminte, monede din perioada primilor procuratori ai lui Augustus şi pânã la izbucnirea rãscoalei din anul 67. Se pune întrebarea cine erau locuitorii aşezãrii din regiunea Qurman. Probabil cã acestia nu locuiau tot timpul în peşteri ci numai în vremuri vitrege şi tot acolo îşi ascundeau şi manuscrisele în vase de lut. La micã distanţã de vechile clãdiri s-a descoperit o peşterã artificialã în care se aflau mii de fragmnete de manuscrise în ebraicã şi arameicã, provenind de la 400 de cãrti, bibliotecã a comunitãtii din Qurman. Autenticitatea acestor texte nu pooate fi pusã la îndoialã deoarece falsificarea lor ar fi imposibilã iar testele cu carbon 14 au dovedit vechimea lor.
Cel mai important manuscris îl constituie Statutul Comunitãţii (iniţial primise alt nume: Manual de disciplinã). Fragmente ale aceluiaşi text, mai mult sau mai puţin îngrijite, au fost descopreite în mai multe peşteri ceea ce dovedeşte cã reglementa viaţa cominitãţii şi cã era socotit deosebit de important dacã la ivirea unei primejdii fiecare cãuta sã-şi punã la adãpost propiul exemplar.
Statutul vorbeşte despre un întemeietor, obiect al veneraţiei membrilor comunitãţii, cãruia i se spune „Învãţãtor al dreptãţii“ sau „Unicul Legiuitor“. Membrii comunitãtii practicau unele ritualuri care se reîntâlnesc mai târziu la creştini, precum botezul şi masa sfântã. Cecetãtorii au observat imediat asemãnarea cu unele paragrafe din manuscrisul descoperit la Cairo denumit Documentul de la Damasc, document în care se vorbeste de asemenea despre „Învãtãtorul dreptãţii“.
Polemicile, discuţiile, interpretãrile, studiul manuscriselor de la Marea Moartã au continuat ani şi ani de-a rândul.
Problema cea mai aprig discutatã a fost legãtura dintre comunitatea din Qurman (pe care unii o considera cã ar fi esenieni, altii doar o ramurã a esenienilor ) şi crestinismul primitiv. Aceasta deoarece existã o serie de analogii, asemãnãri între practicile acestei comunitãţi şi creştinismul primitiv. Asemãnãrile dintre „Învãtãtorul Dreptãţii “ care a murit pentru ideile sale cu cel puþin 100 de ani înaintea lui Christos a suscitat dicuţii care poate mai continuã. Oricum manuscrisele de la Marea Moartã au declansat adevãrate revoluţii în studierea Bibliei şi a Noului Testament.
Astfel descoperirea întâmplãtoare a pãstorului nomad a dus la discuţii pãtimaşe legate de controversatele probleme din istoria religiilor: problema originii şi a izvoarelor creştinismului.
În cadrul acestor discutii la care participã filologi, paleografi, arheologi, teologi istorici, publicişti de cele mai diferite nuanţe, şi pe mãsura descifrãrii şi studierii textelor, a acumulãrii de material faptic s-au conturat trei direcţii: cei care peldeazã în favoarea legãturii indisolubile între manuscrisele de la Qurman şi literatura Noului Testament, clericii şi teologii ortodocşi care vãd în interpretarea conţinutului manuscriselor o subminare a tezei fundamnetale a religiei creştine privind esenţa divinã a lui Christos şi unicitatea „revelaţie “ sale şi a treia categorie adepţii aşa numitei orientãri „liberale“ sau „istorice“ care se situeazã între celelalte douã. „Crestinismul nu s-a nãscut din vid “ este premisa de la care pornesc acestia din urmã. Orientarea acestora este limpede: ideologia creştină nu este originalã, cum nu sunt originale nici organizarea socialã şi ritualurile comunitãţii creştine primitive. Caracterul specific al creştinismului este dat de esenţa divinã a întemeietorului sãu şi faptele sale.
Informaţiile furnizate de Manuscrisele de la Marea Moartã ilustreazã nu numai mediul istoric concret şi atmosfera spiritualã în care a luat naştere primele comunitãţi creştine, dar aduc şi unele date noi cum ar fi cea a „Învãţãtorului Dreptãţii“ care nu este menţionat în vreun alt izvor cunoscut. De asemenea aceste manuscrise pun la dispoziţia cercetãtorilor izvoare autentice pentru studierea mişcãrilor social politice şi ideologice din Siria şi Palestina prcum şi despre Iudeea.
Diferite ştiinţe şi discipline ( filologia, lingvistica, paleografia –grafia şi tehnica scrisului, lexicul, sintaxa limbii vorbite în acea epocã, istoria şi evoluţia alfabetului, istoria dreptului –practica juridicã în Palestina, dreptul babilonian, dreptul egiptean, geografia şi toponimia ) gãsesc în textele manuscriselor de la Marea Moartã teren de cerceatre.
Dintre cele 40 000 de fragmente de manuscrise descoperite în regiuena Mãrii Moarte s-a publicat destul de puţin. Mare parte a manuscriselor se aflã poate încã în curs de descifrare şi editare şi nu este exclus sã aparã noi date despre primele comunitãţi creştine.
Manuscrisele de la Marea Moartã îşi meritã pe deplin aprecierea de cea mai importantã descoperire arheologicã din perioada postbelicã.
Nelu Sabău, Târgu Mureş
Acum 50 de ani în câteva peşteri din deşertul Iudeii nu departe de ţărmul de nord-vest al Mãrii Moarte au fost descoperite întâmplãtor strãvechi manuscrise religioase, texte în parte cu caracter canonic dar şi apocrife, cunoscute astãzi sub denumirea de Manuscrisele de la Marea Moartã. Aceastã descoperire a fost consideratã cea mai importantã de acest fel, de la descoperirea în 1844 si în 1859 a tezaurului de manuscrise aflate în mânãstirea Sfânta Ecaterina de pe Muntele Sinai.
Descoperirea primelor manuscrise în deşertul Iudeii a fost pur întâmplãtoare. În primãvara anului 1947 sau poate chiar 1945, nu se ştie cu precizie nici data nici împrejurãrile când a avut loc aceastã descoperire epocalã, beduinii din deşertul Iudeii pãşteau caprele şi oile în regiunea Wadi Qurman. Un tânãr beduin, Mohamed eb-Dib (Mohamed Lupul) cãutând o caprã rãtãcitã de restul turmei a descoperit într-una din multele peşteri rãspândite în zonã, nişte suluri din piele scrise în ebraicã şi care mai târziu s-au dovedit a avea o vechime de peste 2000 de ani.
De la descoperirea lor de cãtre pãstorii beduini manuscrisele au avut parte de o viaţã, am putea spune plinã de aventuri, trecând de la un proprietar la altul, devenind obiecte de tranzacţie comercialã sau lãsate în aşteptare pentru descifrare sau comercializare.
Evenimentele legate de aceste manuscrise se desfãsoarã în jurul a trei instituţii situate în oraşul Ierusalim: mãnãstirea siro-iacobitã de rit monofizic ( biserica siro-iacobitã este o ramurã a creştinismului care nu recunoaşte dogma oficialã creştinã despre dubla natură,umanã şi divinã, a lui Iisus, ci numai pe cea divinã), Şcoala Americanã de Studii Orientale şi Universitatea din Ierusalim.
Astfel în 1947 câţiva pãstori din tribul taamnirilor veniţi la Bethleem pentru a-şi vinde produsele şi a-şi cumpãra mãrfurile necesare au oferit spre vânzare, unui anticar, câteva manuscrise pe pergamnet, pentru o sumã modestã. Acesta a refuzat şi atunci beduinii s-au adresat unui negustor care avea şi un atelier de cizmãrie, pentu cumpãrarea bucãţilor de piele. Acest negustor, Halila Iskander, cunoscut şi sub numele de Kando, fiind membru al comunitãţii siro-creştine a realizat cã se afla în faţa unor manuscrise vechi şi îl înstinţeazã pe mitropolitul bisericii, Mar Atanasie, care era şi stareţul mãnãstirii Sfântul Marcu. Acesta nu cunoştea limba manuscriselor dar şi-a dat seama că sunt foarte valoroase pentru cã ele proveneau din regiune Qurman, regiune nelocuitã de secole, fapt ce oferea garanţia vechimii lor. Stareţul a vrut sã ia legãtura cu beduinii dar taamirii plecaserã.
Un timp nu s-a mai auzit nimic despre aceste manuscrise, dar Kando, negustorul a cãrui prãvãlie era cãutatã de beduini, a fost înştiinţat sã-i anunte pe pãstori cã stareţul era interesat de cumãrarea bucãţilor de piele.
Astfel s-a reuşit cumpãrarea unora dintre aceste manuscrise, unele de cãtre stareţul Atanasie iar altele, mai puţine de cãtre profesorul Sukenik de la Universitatea din Ierusalim, în total şapte suluri.
Douã dintre suluri cuprindeau fragmenete ale aceluiaşi manuscris aşa-numitul Statut al comunitãţii iar printre celelalte se afla textul complet al Cãrţii prorocului Isaia. De pe un sul prost conservat oamneii de ştiinţã au descifrat numle Lamateh şi l-au intitulat Apocalipsul lui Lamateh, ca mai apoi dupã ce a fost desfãşurat şi restaurat sã primeascã numele de Apocriful Genezei cãci conţinea povestea înfloritã a Cãrtii Facerii din Biblie.
Profesorul Sukenik este cel dintâi care a publicat descrierea primelor manuscrise, în 1948 sub titlul Sulurile tãinuite. Prima editie integralã a textelor celor şapte suluri a apãrut mult mai târziu, dupã moartea profesorului Sukenik, sub îndrumarea elevilor şi colaboratorilor sãi care i-au continuat munca, în special a fiul sãu Ygal Yadin. Au apãrut întâi descrierea primelor şase suluri în ebraicã şi mai apoi al şaptelea în englezã, acestea fiind o micã parte a textelor cunoscute sub numele de „Manuscrisele de la Marea Moartã“.
În decursul timpului stareţul mãnãstirii Sfântul Marcu, Atanasie, înţelegând valoarea adevãratã a manuscriselor a continuat cercetarea peşterilor din deşert cu ajutorul oamenilor mãnãstirii şi deşi a declarat cã nu a mai gãsit nimic, este posibil sã fi gãsit totusi fragmentele ce lipseau din manuscrisele achiziţionate, precum şi alte materiale, pe care mai târziu le-a oferit spre verificarea competentã specialiştilor, pentru a se convinge încã o datã de autenticitatea lor, dar declarând cã aceste manuscrise au fost gãsie în incinta mãnãstirii. Era poate o mãsurã de protecţie, pentru ca acestea sã nu intre în posesia statului pe teritoriul cãruia fuseserã gãsite.
Nu se ştie însã câte manuscrise s-au pierdut în perioada lungã a cãutãrilor de cãtre pãstorii seminomazi care nu ştiau sã le mânuiascã pentru a le proteja şi a nu le deteriora şi pentru care ele reprezentau doar o sursã de venit.
O bunã bucatã de vreme aceste cãutãri de noi manuscrise şi descifrãri ale manuscriselor deja cunoscute au trenat deşi în zonã se gãseau multe institutii ştiinţifice specializate în filologie clasicã şi studii biblice. O explicaţie ar fi frãmântãrile politice ce aveau loc în zonã şi apariţia celor douã state noi, Iordania şi Israel care au împãrţit în douã oraşul Ierusalim şi astfel instituţiile s-au trezit despãrţite unele de altele, comunicarea fiind îngreunatã de problemele politice.
În anii care au urmat de la descoperirea primelor manuscrise au fost cercetate în jur de 300 de pesteri, naturale sau sãpate de mâna omului; multe dintre acestea erau goale. În circa 30 de pesteri s-au gãsit resturi de culturã materialã de interes minor pentru stiinţã dar în alte 11 peşteri din regiunea Qumran şi de la Wabi Murabb’at ca şi în ruinele mãnãstirii Sfântul Sava s-au gãsit depozite de manuscrie de valoare, achizitionate fie de la beduini, fie de la negustori care le cumpãraserã de la pãstorii taamiri.
În total au fost descoperite asemenea mansucrise (precum şi monezi si alte obiecte ) în jur de 40 000 fragmente reprezentând vestigiile a aproximativ 600 de cãrti, scrise în piele (pergamnet), papirus şi tablete de cupru în opt limbi şi dialecte, texte cuprinzând o perioadã de un mileniu( secolul al III-lea î.e.n. – secolul al VII-lea e.n.).
Cele şapte mansucrise din prima pesterã (achizionate în mare parte de stareţul Atanasie şi pe de altã parte de profesorul Sukenik) sunt însã printre cele mai importante.
La studierea manuscriselor descoperite în deşertul Iudeii au participat paleografi, arheologi, filologi istorici, cercetãrori ai artei antice, etc.
Compararea acestor manuscrise cu altele gãsite cam în aceaşi regiune, cu caractere asemãnãtoare, la fel de vechi, precum şi cu alte documente decoperite de-a lungul secolelor poate conduce la concluzia cã manuscrisele ascunse în împrejurimile Mãrii Moarte de comunitatea din Qurman au fost scoase la diferit date, înşiruite de-a lungul secolelor. Se poate însã ca nu fiecare descoperire sã fi fost consemnatã în scris şi nu toate să fi ajuns pânã în zilele noastre. Printre manuscrisele asemãnãtoare putem da exemplu manuscrisele descoperite în 217 în apropiere de Ierihon, de cãtre Origene, teolog vestit al creştinismului primitv, manuscrise conţinând o versiune greacã a Cãrţii Pasalmilor alãturi de alte cãrţi în greacã şi ebraicã, într-un vas de argilã şi scrisoarea mitropolitului nestorian la Seleuciei, Timotheos , miytropolitului Sergios al Elamului în care aratã o întâmplare asemãnãtoare cu cea din Qurman : decoperirea într-o peşterã, lângã Ierihon, de cãtre nişte vânãtori, a unor cãrţi, printre care peste 200 de psalmi ai lui David, unele versete ale Bibliei şi citate din Noul Testament.
Deci se pot trage douã concluzii din descoperirile fãcute. Una ar fi existenţa unei „secte a peşterilor“ în regiune Mãrii Moarte, dovezi în acest sens întinzându-se pe douã milenii, ea fiind atestatã în timpul domniei împãratului Augustus (anul 31 î.e.n – 14 e.n) apoi descoperirea lui Origene din anul 217 a manuscriselor din peşterile de lângã Ierihon, iar în anul 800 mitropolitul Timothes relateazã despre descoperirea unor manuscrise într-o încãpere sãpatã în stâncã şi în fine descoperirea tot în vase de lut a manuscriselor din peşterile din regiunea Qurman, nu departe de Ierihon, a celebrelor Manuscrise de la Marea Moartã.
Altã concluzie este legãtura care ar exista între comunitatea din Qurman şi secta karaimilor. Aceastã ipotezã pare a fi confirmatã de un manuscris din Qurmna care este o versiune mai veche a unui manuscris al karaimilor gãsit înt-o sinagogã din Cairo. Existã asemãnãri evidente între ideologiile comunitãţii din Qurman şi secta iudaicã a karaimilor–care îşi spuneau Fii Bibliei–, care a apãrut în secolul al VIII-lea în Asia Micã, rãspândindu-se apoi în Egipt, Spania, Crimeea, Caucaz, Lituania.
Numele de Qurman nu figureazã în Biblie şi nici în vechea toponimie a Palestinei. Unii cercetãtori sunt de pãrere cã acesta este traducerea arabã a denumirii ebraice Gomora.
Când au fost folosite prima oarã peşterile din regiune nu se ştie. Este sigur cã ele au fost abandonate în anul 70 în timpul rãscoalei împotriva stãpânirii romane. În Iordania pe o terasã de marmurã de lângã Marea Moartã s-au descoperit ruinele unei clãdiri mari, cu multe încãperi, cu construcţii anexe, cisterne, apeducte, precum şi încãperi de copiat manuscrise. Numele arab al locului este Khirbet Qurman adicã ruinele Qurman. S-au descoperit aici 1100 de amfore, în apropiere un cimitir cu 1000 de morminte, monede din perioada primilor procuratori ai lui Augustus şi pânã la izbucnirea rãscoalei din anul 67. Se pune întrebarea cine erau locuitorii aşezãrii din regiunea Qurman. Probabil cã acestia nu locuiau tot timpul în peşteri ci numai în vremuri vitrege şi tot acolo îşi ascundeau şi manuscrisele în vase de lut. La micã distanţã de vechile clãdiri s-a descoperit o peşterã artificialã în care se aflau mii de fragmnete de manuscrise în ebraicã şi arameicã, provenind de la 400 de cãrti, bibliotecã a comunitãtii din Qurman. Autenticitatea acestor texte nu pooate fi pusã la îndoialã deoarece falsificarea lor ar fi imposibilã iar testele cu carbon 14 au dovedit vechimea lor.
Cel mai important manuscris îl constituie Statutul Comunitãţii (iniţial primise alt nume: Manual de disciplinã). Fragmente ale aceluiaşi text, mai mult sau mai puţin îngrijite, au fost descopreite în mai multe peşteri ceea ce dovedeşte cã reglementa viaţa cominitãţii şi cã era socotit deosebit de important dacã la ivirea unei primejdii fiecare cãuta sã-şi punã la adãpost propiul exemplar.
Statutul vorbeşte despre un întemeietor, obiect al veneraţiei membrilor comunitãţii, cãruia i se spune „Învãţãtor al dreptãţii“ sau „Unicul Legiuitor“. Membrii comunitãtii practicau unele ritualuri care se reîntâlnesc mai târziu la creştini, precum botezul şi masa sfântã. Cecetãtorii au observat imediat asemãnarea cu unele paragrafe din manuscrisul descoperit la Cairo denumit Documentul de la Damasc, document în care se vorbeste de asemenea despre „Învãtãtorul dreptãţii“.
Polemicile, discuţiile, interpretãrile, studiul manuscriselor de la Marea Moartã au continuat ani şi ani de-a rândul.
Problema cea mai aprig discutatã a fost legãtura dintre comunitatea din Qurman (pe care unii o considera cã ar fi esenieni, altii doar o ramurã a esenienilor ) şi crestinismul primitiv. Aceasta deoarece existã o serie de analogii, asemãnãri între practicile acestei comunitãţi şi creştinismul primitiv. Asemãnãrile dintre „Învãtãtorul Dreptãţii “ care a murit pentru ideile sale cu cel puþin 100 de ani înaintea lui Christos a suscitat dicuţii care poate mai continuã. Oricum manuscrisele de la Marea Moartã au declansat adevãrate revoluţii în studierea Bibliei şi a Noului Testament.
Astfel descoperirea întâmplãtoare a pãstorului nomad a dus la discuţii pãtimaşe legate de controversatele probleme din istoria religiilor: problema originii şi a izvoarelor creştinismului.
În cadrul acestor discutii la care participã filologi, paleografi, arheologi, teologi istorici, publicişti de cele mai diferite nuanţe, şi pe mãsura descifrãrii şi studierii textelor, a acumulãrii de material faptic s-au conturat trei direcţii: cei care peldeazã în favoarea legãturii indisolubile între manuscrisele de la Qurman şi literatura Noului Testament, clericii şi teologii ortodocşi care vãd în interpretarea conţinutului manuscriselor o subminare a tezei fundamnetale a religiei creştine privind esenţa divinã a lui Christos şi unicitatea „revelaţie “ sale şi a treia categorie adepţii aşa numitei orientãri „liberale“ sau „istorice“ care se situeazã între celelalte douã. „Crestinismul nu s-a nãscut din vid “ este premisa de la care pornesc acestia din urmã. Orientarea acestora este limpede: ideologia creştină nu este originalã, cum nu sunt originale nici organizarea socialã şi ritualurile comunitãţii creştine primitive. Caracterul specific al creştinismului este dat de esenţa divinã a întemeietorului sãu şi faptele sale.
Informaţiile furnizate de Manuscrisele de la Marea Moartã ilustreazã nu numai mediul istoric concret şi atmosfera spiritualã în care a luat naştere primele comunitãţi creştine, dar aduc şi unele date noi cum ar fi cea a „Învãţãtorului Dreptãţii“ care nu este menţionat în vreun alt izvor cunoscut. De asemenea aceste manuscrise pun la dispoziţia cercetãtorilor izvoare autentice pentru studierea mişcãrilor social politice şi ideologice din Siria şi Palestina prcum şi despre Iudeea.
Diferite ştiinţe şi discipline ( filologia, lingvistica, paleografia –grafia şi tehnica scrisului, lexicul, sintaxa limbii vorbite în acea epocã, istoria şi evoluţia alfabetului, istoria dreptului –practica juridicã în Palestina, dreptul babilonian, dreptul egiptean, geografia şi toponimia ) gãsesc în textele manuscriselor de la Marea Moartã teren de cerceatre.
Dintre cele 40 000 de fragmente de manuscrise descoperite în regiuena Mãrii Moarte s-a publicat destul de puţin. Mare parte a manuscriselor se aflã poate încã în curs de descifrare şi editare şi nu este exclus sã aparã noi date despre primele comunitãţi creştine.
Manuscrisele de la Marea Moartã îşi meritã pe deplin aprecierea de cea mai importantã descoperire arheologicã din perioada postbelicã.
Nelu Sabău, Târgu Mureş
